sâmbătă, 16 octombrie 2010

Omar Khayam si banul de foc

Soarele, încă fierbinte la ora asfinţitului, coboară adormit în casa-cuptor de la capătul lumii, aruncând snopi caramel de lumină pe străduţele întortocheate ale Neishaburului, oraşul clădit de Allah în provincia Khorasan din nordul Iranului. Fiind încă zi, nimeni nu se încumetă să lupte cu paiele şi lăncile de foc căzute din carul astrului. Oamenii stau ascunşi în venele subterane ale oraşului devenite redute sub scut răcoros în lupta inegală cu strălucitorul Maghrib. Din astfel de locuri, ascunse de perdele grele şi parfumate, se aud doar şoapte şi bolboroselile înfundate ale narghilelelor. Niciun suflet - nici de om, nici de dobitoc - nu străbate aşezarea.



Când, deodată, un turban sparge tabloul cu ornamente orientale, aducând în peisaj o pată de culoare, turcoaz, o mişcare împleticită de paşi şi o voce răguşită ce aduce de ştire că Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam iar a căzut în păcat, uitând cuvintele lui Allah Preaînaltul: “Ei te întreabă despre vin şi despre maysir. Spune: «În amândouă este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul»!” (Al-Baqara : 219)

Omar agită aerul din jurul său cu mişcări ample ale mâinilor. Dirijează orchestre invizile de îngeri care îl înconjoară des-cântându-i legile sfinte, şi cărora le răspunde în legea omenească:


“Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi, ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea. 
Îmi apartin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!”
Dar îngerii nu îi dau pace. Sunt îngeri sau demoni? Dacă din fiecare bob de strugure zdrobit s-a lepădat din coaja lui şi-un demon? Dar, dacă pe lângă firul de nectar ademenitor şi sprinten, s-au prelins în lume armate demonice? Şi dacă e aşa, câţi demoni ar sta acum, cocoţaţi sau ascunşi în turbanul lui Omar, ca într-un palat regal? Sute şi mii: negri, albi, rosé, cu ochi triunghiulari, cozi catifelate şi copite dulci.

Întinde mâinile să prindă unul, măcar, să-l pupe-n bot, dar toţi sar şi dispar, apoi apar şi-l trag pe bătrânul Omar din colţul umbros al străzii sub banul fierbinte de pe cer spre care, cu ochii larg deschişi, se apucă să strige:

“Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul,
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi dupa-atâta râvnă atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi-o să plecăm ca vântul. 
Te chinuieşte gândul că faci mereu păcate.
Din orice bucurie o vină ţi-ai făcut.
E fără rost tristeţea, Khayyam, căci după moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut. ”

Nici demoni, nici oameni şi nici îngeri, nici însuşi El, Allah, nu-l pot înspăimânta! Motivul este lesne, Omar iubeşte, iar paşii lui împleticiţi, pe drumul către ea porniră. Este stăpânul lumii, ca orice îndrăgostit!

"Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima firavă,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! În asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară..."

Oraşul se roteşte-n Univers, asemeni unui derviş, sau inima în pieptul lui Omar dansează? Sub soarele pornit spre somn, poetul cade în genunchi, râzând. Nu-i pasă de nimic, decât de faptul că moartea-i e departe, ca iubita:

“Puţină apă şi puţină pîine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.”

Tărăboiul de pe stradă adună repede oamenii amorţiţi în jurul înţeleptului nebun. Atâta grijă nici de fiii lor nu au, ca de acest bătrân a căror vorbe, puţini le desluşesc. Doi vlăjgani, negustori de cafea, sar de după tarabă şi-l ridică pe Omar, care se luptă acum cu soarele, cu praful, cu iubirea, cu demoni şi alcool, dar şi cu doi netrebnici care nu-i dau pace şi cărora la rândul lor, le strigă:

“Să-ţi faci puţini prieteni, din tine nu ieşi,
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge!
Când ţi se întinde-o mână, 'nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că, poate, te va lovi-ntr-o zi!”

Lumea se strânge, uitând de lupta cu Maghrib, care-i departe, acum, pe când Omar, doar la doi paşi... Ochi negri, curioşi, fără astâmpăr, caută turbanul turcoaz în mulţimea răsărită din pereţi. Da, iată, înţeleptul îşi face loc, dar între el şi oameni o altă lume vine, lumea ideilor ce ţine, orice poet departe de cetate!

Sfârşesc aici povestea. Beţia de cuvinte-i boală grea, cine să ştie asta?! Uitaţi-vă la mine, mă-mbăt cu apă rece, doar recitind catrene... Dar nu îmi pasă, Omar e lângă mine, şoptindu-mi la ureche:

“De moarte nu mi-e teamă...
Prefer fatalitatea acestea, celeilalte, de a mă fi născut...
Viaţa, ce-i, un bine?! Dar eu nu le-am cerut!
Păstrează-ţi, Doamne, darul şi inutilitatea!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu