retzeta impotriva singuratatii din tine

Ştiu cât de greu ţi-a fost în ultimul timp,
de mine nu ai unde să ascunzi realitatea din tine.
Am auzit când ai bătut, dar nu ţi-am deschis,
am văzut şi ce ai cerut, dar nu ţi-am dat,
Am adulmecat întrebarea ce îţi chinuia mintea,
dar am tăcut, la timp.

Această atitudine îmi este dictată de educaţia primită,
pe cât de simplă, pe atât de sofisticată
ce mă obligă să te iubesc ca pe mine însămi,
aşa că, nu mă acuza că sunt mereu alături de tine,
că trăiesc cu tine şi că te iubesc!

M-au dresat aproximativ bine. Teoretic, ştiu ce am de făcut
şi aplic formula clasică
a toleranţei şi iubirii aproapelui:
mă înduioşează retardaţii şi bătrânii,
adun gunoaiele altora de pe stradă
şi lustruiesc zilnic oglinda bunei-cuviinţe,
scuipând pe ea.

Singura slăbiciune ce mi-o asum este că de la o vreme
au început să mă înfricoşeze copiii şi timpul.
Dar, ce pretenţii poţi avea de la o persoană cu o educaţie altoită,
un copil-pionier al patriei
în care dascălii sădeau dimineaţa răsadul dragostei pentru un mândru conducător,
iar seara, bunica mă ducea să mă închin în versul vecerniei, lui Dumnezeu – şi El, nevăzut!

Două zeci de ani am primit cuminte împărtăşanie dublă,
din ambrozia infinită a puterii divine
şi din mlaştina abisală a puterii politice.
Din prima împărtăşanie port întrebarea
de ce Dumnezeu are sângele acru?,
iar din a doua,
de ce un om puternic are nevoie de mine?

Copilării, am spune acum, plictisiţi de retorică şi spoturi publicitare,
asaltaţi voios de copii ce spun lucruri trăznite!...
dar, aceste întrebări m-au catapultat definitv din zona puterii şi a şansei.

Ştiu atât de bine să stau în genunchi
şi atât de uşor să mă lepăd de mine, încât -
şi spun asta fără să mă laud -,
pot mânca în genunchi,
pot dormi în genunchi,
pot gândi, fără a simţi durerea şi inutilitatea gândurilor;
pot chiar să mă apăr stând în genunchi...
Câte care nu s-au răsturnat!

Îţi dai seama că în aceste condiţii îmi este imposibil să mă iubesc,
pentru că pur şi simplu nu mă înţeleg.
Port pe cerul gurii gustul amar al sângelui lui Dumnezeu,
iar pe ochi un vâl pâclos de mireasă a minciunii.
În mine există, în proporţii egale,
complexul lui Cain şi vocaţia lui Abel.

Nu-ţi fie frică să vorbeşti cu mine, nu mă ocoli!
Observ că avem cel puţin o pasiune comună – lectura,
dependenţa de cuvinte legate între ele,
şir de poveste,
stoluri de minciuni.

Dă bine să discuţi pe marginea unei cărţi cu fundul
pe o buturugă. nu-i aşa?
O astfel de discuţie ne poate lega, cel puţin preţ de câteva cuvinte.

Port această credinţă, pentru că-mi este imposibil
să nu observ setea ta de cunoaştere:
devorezi tomuri întregi ca un malaxor stricat,
răsfoieşti cu lăcomie nedisimulată sute, mii de pagini, tipărite sau virtuale,
în speranţa descoperirii formulei abracadabrice.

În general, creezi bună dispoziţie prin înţelepciunea
cu care spargi perseverent coduri la seifuri goale.

În urmă cu ceva timp, ai fi jurat că suntem identici.
Făceam la fel, până când paşii şi viaţa m-au dus într-o grădină
ce părea a nimănui,
dar în care am avut şansa să privesc copacii de aproape,
atât de aproape, încât am reuşit să eliberez din scoarţă-n scoarţa lor,
povestea mea.

Aşa am aflat că zborul nu înseamnă să te înalţi,
cât să te opreşti la timp din prăvălire.

M-am oprit şi am scris anume pentru tine,
deoarece am pretenţii de la un om care caută esenţa.
Nu-ţi fie frică, sunt lângă tine, aşa cum ţi-am promis,
chiar dacă asta înseamnă că eşti singur...

Doar aşa, ferit de împărtăşanii false, descoperi zborul,
planând asupra tuturor
şi
deasupra normelor lor neomeneşti.

Eşti liber!